Terapie pentru oamenii care cred că nu au nevoie de terapie

Nu știu cine a inventat mitul ăsta că la terapie merg doar „cei cu probleme mari” sau „ăia cu bani”. Probabil același om care a zis că dacă ai depresie înseamnă că „n-ai destule lucruri de făcut”. Ei bine, n-am avut nici una, nici alta. Problemele mele erau ascunse sub un strat gros de „sunt bine” și „lasă că trece”, iar banii... i-am investit în mine, pentru prima oară cu adevărat.

Prima mea zi la terapie a fost... lipicioasă. La propriu. Îmi creștea părul, purtam perucă (eram in plina chimioterapie) și simțeam că scalpul meu urlă. Am intrat în incapere, m-am așezat pe canapea și m-am întrebat cât mai e până se termină ora. Îmi venea să plec. Să zic „mulțumesc, am greșit ușa, eu voiam la coafor, nu la introspecție”.

Și totuși, ceva s-a întâmplat.

La un moment dat, fără prea multe filtre sociale, am scos din mine o întrebare: „E în regulă dacă îmi dau peruca jos?”

A zâmbit. A spus simplu: „Desigur.”

Apoi a adăugat ceva ce nu voi uita: „Îți stă foarte bine și fără.”

Momentul ăla mic, aparent banal, a fost un act de dezvelire. Și nu doar de perucă, ci de toate straturile de „trebuie să fiu ok”. Ce mi-a plăcut la terapeuta mea? Că a fost fermă. N-a scos batista pe țambal să-mi cânte „ce puternică ești”. Nu aveam nevoie de aplauze. Aveam nevoie de instrumente.

Și mi-a dat unul pe care încă îl folosesc:

O listă de drepturi personale. Le știți? Eu nu le mai știam. Le pierdusem undeva între adolescență, conformism și parenting în era multitaskingului. M-au lovit direct în plex. Le-am pus în ramă. Nu ca să le privesc cu nostalgie, ci ca să mi le reamintesc în fiecare zi.

Drepturi simple, dar radicale. Dreptul de a spune „nu știu” fără să-mi ard neuronii de rușine. Dreptul de a face greșeli și de a mă răzgândi fără să cer voie de la Consiliul Superior al Perfecțiunii. Dreptul de a-mi alege prietenii și de a-mi schimba prioritățile, chiar dacă asta deranjează decorul din viața altora.

Sunt convinsă că există oameni care trăiesc lista asta în fiecare zi. Și sunt la fel de convinsă că mulți dintre noi am uitat-o. Sau n-am știut-o niciodată.

Pentru mine, terapia nu a fost despre „reparat ceva”. Ci despre a-mi reaminti că am voie. Voie să fiu. Voie să nu mai fiu ceea ce nu-mi mai servește.

Și tu ai voie. O să înțelegi, la un moment dat, că a-ți da peruca jos e metafora supremă a începutului.

Dacă ți-ai recunoscut vreun gând, vreun oftat sau vreo perucă imaginară în textul ăsta, e posibil ca și tu să ai nevoie să-ți reamintești ce drepturi ai. Sau poate să înveți că le-ai avut mereu, dar ai uitat de ele printre „trebuie”, „fii cuminte” și „nu deranja”.

Am dreptul:

• să decid care sunt scopurile și prioritățile mele

• să am valori, convingeri și opinii proprii

• de a nu mă justifica și de a nu da explicații privind viața mea

• de a le spune celorlalți cum să se comporte cu mine

• de a mă exprima fără să îi rănesc pe ceilalți

• de a spune Nu, Nu știu, Nu înțeleg și Nu mă interesează

• de a cere informații și ajutor

• de a face greșeli și de a mă răzgândi

• de a fi acceptată ca imperfectă

• de a avea uneori performanțe mai scăzute decât potențialul meu

• de a avea relații de prietenie cu persoanele cu care mă simt confortabilă

• de a-mi schimba prietenii

• de a mă schimba și a-mi dezvolta viața așa cum îmi doresc

Nu uita Fericirea incepe cu tine!