Nici feministă, nici salvatoare – doar un om care ascultă cu sens

Acum câteva luni eram cu o prietenă la un restaurant mai fancy. La un moment dat, vine spre masă șeful localului – care se cunoștea cu prietena mea. Ea, drăguță foc, face prezentările și spune:

„Ea e Lavinia. Consilier de dezvoltare personală.” (chiar nu știu de ce, că nu umblu cu o etichetă în piept, dar în fine)

Și aici s-a deschis cutia Pandorei.

Tipul începe, cu un ton doct și încrezător, o pledoarie pe tema „Toate femeile care au trecut printr-un divorț sau cine știe ce tragedie, se trezesc peste noapte terapeute.”

Mai exact:

„Nu știu ce-i cu moda asta… Toate care n-au fost în stare să-și țină familia, acum dau sfaturi altora. N-au fost în stare să fie acolo, știți ce zic – să salute bărbatul dimineața, să-i pună omului o ciorbă caldă – dar acum, toate-s mari consiliere!”

Zâmbeam. În capul meu se auzea: „Aoleu, nene, cine te-a supărat?”

M-am uitat la el și m-am întrebat de ce îl deranjează așa tare că o femeie își reconstruiește viața. De ce o femeie care nu s-a înțeles cu partenerul devine, dintr-odată, suspectă dacă își face un rost, o carieră, o vocație?

Pentru că, în fond, consilierea nu e despre „despărțit pe alții”. Nu-mi încep ședințele cu „Bună ziua, să vedem azi pe cine divorțăm.” Nu am un tabel ascuns al celor care poate-poate calcă pe bec și mă bucur țopăind prin sufragerie. Sau îmi frec mâinile când vin bani (Doamne-ajută să-i văd „munți, dacă se poate”).

Și apropo – nu, nu sunt o feministă înnăscută. Nici revoluționară. N-am steaguri de agitat, nici manifeste de citit. Nu vin cu sfaturi universale pentru toate femeile sau toți bărbații.

Pentru că fiecare om are propriul puzzle. Iar eu, ca și consilier, nu-ți dau piesele. Doar te ajut să le vezi mai clar. Poate îți lipsesc câteva, poate le-ai băgat sub covor, poate ai încercat să le potrivești cu forța într-o poveste care nu era a ta.

Terapia nu înseamnă că spun eu “Asta-i problema ta” și încep să dau sfaturi. Înseamnă că, împreună, descoperi tu, descoperiți voi. Faci conexiunile. Îți dai seama că, de fapt, anxietatea ta de separare nu vine din faptul că actualul partener e „distant”, ci dintr-un moment aparent banal: poate când aveai 4 ani și ai fost uitat la grădiniță. Și ai stat acolo, cu ghiozdanul în poală, convins că ai fost abandonat.

Pare hilar?

Poate. Dar mintea unui copil face dintr-un „te iau ultima azi” un basm cu zmei, trădări și frici profunde. Și aceste povești, dacă nu le vindecăm, ajung să ne scrie relațiile de adulți.

Eu, personal, am făcut terapie. Nu, nu pentru că eram divorțată. Nu, nu pentru că plângeam pe podea mâncând înghețată din cutie (să băgăm si o dramă americană). Ci pentru că simțeam că nu mai gândesc „outside the box” – după sesiuni de chimioterapie pierdusem sensul.

Terapia a fost pentru mine acel „AHA!” care m-a trezit.

Și apropo – știți regula din avion? Când cad măștile de oxigen, îți pui mai întâi ție, și abia apoi copilului. De ce? Pentru că dacă tu leșini, cine-l mai ajută pe celălalt?

Asta e și logica consilierii. Ai grijă de tine mai întâi, ca să poți avea grijă de ceilalți.

Nu poți turna dintr-un pahar gol, nu?

Și nu sunt invidioasă pe femeile cu familii frumoase. Din contră, jos pălăria pentru ele. Și pentru partenerii lor care le susțin, care se implică, care construiesc împreună. Admir profund acele cupluri care s-au găsit și se țin de mână prin viață.

Doar că nu toate am întâlnit acel partener.

Și nici ei n-au găsit în noi partenera de drum lung.

Pe bune.

Bunica mea, o femeie hotărâtă, visa la un bărbat care să știe rusă – vremuri grele, cu ruși și frontiere și tot tăcâmul. Și mama ei l-a pus pe bunicul (care o plăcea deja pe bunica) să treacă pe sub gardul grădinii și să vorbească în rusă cu un prieten.

Bunicu’ Fedia era basarabean și cu accentul lui a zis trei vorbe în rusă stâlcită, și gata: dragoste la corcoduș. De-acolo și până la “viață împreună” a fost un pas. Sau un sărut. Sau o ciorbă.

Au fost săraci, dar au fost o echipă. Ea cu gătitul, el cu cititul. Ea șefă, el ucenic pe viață. Ea spăla brichete cu gaz in fabrică (de i se jupuia pielea de pe mâini), el era tâmplar. Au trăit o iubire simplă, cu respect și admirație unul pentru celălalt.

Sunt convinsă că astfel de cupluri încă există. Dar am senzația că încep să fie pietre rare.

Dar nu l-am întrerupt pe șeful restaurantului. L-am lăsat să-și țină discursul cu multă pasiune. După vreo cinci minute de monolog s-a întors spre mine, zâmbind larg:

„Și cum vă place restaurantul?”

Ce era să zic?

Am zâmbit politicos și-am răspuns:

„Da… are un vibe aparte."

Mi-a făcut cu ochiul, convins că m-a cucerit. Eu am zâmbit, mi-am băut apa și mi-am amintit de ce am început să fac asta: PENTRU CĂ ÎMI PLACE.

Fericirea începe cu tine.

Dacă ai nevoie de un spațiu sigur în care să-ți pui ordine în gânduri, să înțelegi de ce te simți deconectată, agitat sau blocat, te pot ghida exact acolo unde e nevoie – în interiorul tău.