Lupul îmbrăcat în costum sau vrăjitoarea în rochiță roz: despre oamenii toxici din viețile noastre și frica de a spune „Ajunge!”

Există o specie de om care, acasă, vorbește încet, bea ceai cu miere, își așază papucii la linie și își salută copilul cu: „Ai mâncat, puiule?”

Același om, în momentul în care ajunge la birou, se transformă. Nu complet – nu urlă din prima. Nu. Are o eleganță specifică: tonul ușor ridicat, privirea care poate topi oțelul și replici cu subtilitatea unui ciocan. Te face să te îndoiești de tine în timp ce îți zâmbește. Te întrebi dacă ești prea sensibilă, prea lentă, prea… ceva.

Și da, uneori, toxicitatea vine de unde te aștepți mai puțin. De la colegul care pare cool dar îți sabotează munca cu aerul unui mentor blând. De la partenerul care îți spune că „ai devenit cam obositoare” de câte ori încerci să comunici. De la o rudă care te face să te simți vinovată că nu ești destul. Și, da, de la superiorul tău. Chiar și cel care are flori pe birou și zice „Mulțumesc” pe un ton mecanic.

De ce acceptăm?

Uneori pentru că avem nevoie de salariu. Pentru că facturile nu țin cont de cât de umilit te-ai simțit azi la ședință.

Alteori pentru că nu avem cui să spunem. Pentru că nu vrem să părem slabi, hipersensibili, „plângăcioși”.

Alteori pentru că trauma noastră din copilărie ne-a învățat că „noi suntem problema” – și adult fiind, aplici aceeași logică. Dacă cineva țipă la tine, clar ai greșit ceva.

Și uneori... pentru că ne e teamă. Să ne apărăm, să cerem respect, să ieșim dintr-o relație sau dintr-un job toxic. Frica paralizează. Sau, mai rău, normalizează.

Adevărul? Nimeni nu are dreptul să te umilească, să te controleze sau să-ți strivească încrederea în tine. Nici dacă e șeful tău. Nici dacă e partenerul tău. Nici dacă e mama ta. Relațiile, toate, ar trebui să aibă un fundament simplu: respect.

Dacă nu există, e toxic. Punct.

Și nu, toxicitatea nu înseamnă doar urlete și insulte directe. Poate fi tăcerea ostilă. Poate fi privirea disprețuitoare. Poate fi comparația constantă. Poate fi acel „Nu mai dramatiza!” spus exact când îți pui sufletul pe tavă.

Dar știi ce e cel mai dureros? Că ne obișnuim. Începem să ne adaptăm la toxicitate ca la o vreme proastă. Ne luăm „pelerina” emoțională, zicem „asta e”, și continuăm.

Și statul? Da, undeva, într-un colț de Cod al Muncii, există niște articole care spun că hărțuirea psihologică nu e ok. Că ai dreptul să muncești într-un mediu sigur. Dar, între noi fie vorba, până ajungi să invoci articolele respective, trebuie să treci printr-un proces mult mai profund: să recunoști că ești într-un abuz.

Și dacă ești, nu e vina ta.

Nu ești slabă sau slab Nu ești nebună sau nebun. Nu ești „prea sensibilă” sau "prea irational".

Ești om.

Un om care are dreptul să spună „Stop”. Să iasă din cercul vicios al umilinței. Să caute sprijin. Să-și vindece părțile care au învățat, undeva pe parcurs, că iubirea se confundă cu frica. Sau că respectul e un lux, nu un standard.

Ce poți face?

Vorbește. Cu cineva în care ai încredere. Sau cu un terapeut. Sau cu un coach (🙋‍♀️).

Învață să pui limite. Chiar și atunci când vocea îți tremură.

Și, mai ales, reamintește-ți zilnic: nimeni nu are voie să te rănească în mod constant doar pentru că îți dă un salariu, un statut sau o iluzie de iubire.

Tu meriți mai mult.

Dacă vrei să înveți cum să-ți protejezi spațiul interior, cum să spui NU fără vinovăție și cum să reconstruiești încrederea în tine, sunt aici. Cu blândețe, umor, și fără clișee. Scrie-mi. Nu mai e nevoie să cari totul singură.

Fericirea incepe cu tine!