Joia Mare, foi de pătrunjel, ouă roșii și spiritul de trib

Mi-aduc aminte de Joia Mare ca de o scenă dintr-un film românesc de după revoluție. Eu și mama, în bucătăria noastră mică, vopseam ouă. Dar nu oricum – cu foi de ceapă, oțet și foi de pătrunjel prinse pe ouă cu ciorap de damă, tehnică transmisă probabil din moși-strămoși, sau poate din revistele „Femeia”. Ascultam slujba la radio. Încă nu aveam televizor color si radioul era de bază.

Până la revoluție nu îmi amintesc prea clar cum era de Paști. Poate pentru că eram prea mică. Sau poate pentru că în familia mea, bunica – „șefa mafiei din Botoșani”, cum o numeam cu drag – era figura centrală care oricum eclipsa tot.

Femeie de fier, după revoluție, bunica făcea mese de Paști care păreau organizate de un batalion de gospodine. Venea tot neamul – 10-15 oameni înghesuiți într-o sufragerie tipică anilor '80, cu bibelouri în vitrină, mileuri croșetate și o masă atât de mare încât dacă renunțai la scaune era loc de dans popular. Gătea industrial: drob, sarmale, fripturi, ouă, pască, cozonaci – și toate simultan, ca un MasterChef.

Între timp, cei din familie au "plecat", rând pe rând. Acum suntem doar câțiva. Cei care atunci aveam 5 ani avem acum 46. Fără o bunică care să ne mai adune, dar cu o memorie comună care încă pulsează.

Bunica era foarte credincioasă. Si eu cred dar în alt fel. Mi-am permis să pun sub semnul întrebării tot ce însemna „așa e scris, așa facem”. M-am răzvrătit de multe ori când mi s-a spus că trebuie să cred doar pentru că așa au scris prin anul 1200.

Am vrut să înțeleg cu mintea mea și să simt cu inima mea. Așa am ajuns să citesc, să întreb, să mă scufund în tăceri și în revelații.

În multe concepte spirituale, Iisus nu este doar figura centrală a unei religii, ci simbolul unei conștiințe trezite. Răstignirea nu mai e văzută ca o pedeapsă divină, ci ca o alegorie profundă a morții ego-ului și a nașterii spiritului. Trecerea prin durere, trădare, abandon – toate oglindesc procesul prin care și noi, oamenii de rând trecem uneori ca să ne „naștem” din nou.

Este despre a renunța la vechile condiționări, despre a învia în propria viață – mai conștient, mai viu, mai împăcat.

Până la urmă, ce am înțeles eu este că, fie că privești Paștele ca pe o sărbătoare religioasă, istorică sau doar emoțională, el reunește. Și în asta stă puterea lui. Că ești cu 10 oameni sau doar cu tine – e despre a te simți parte dintr-un întreg.

Desigur, tehnologia trebuia să ne ajute să fim mai aproape. Dar, surpriză, în multe cazuri ne-a îndepărtat. Cei care nu au acces la ea mai păstrează comunitatea ca reper, ca suport, ca trib. Noi ceilalți avem grupuri de WhatsApp, dar și senzația că e ceva ce lipsește.

Comunitățile ne oferă apartenență. Ne învață că nu suntem singuri. Că avem cui duce pasca, cui povesti amintirile și cui cere un sfat.

Cui aparțin eu acum? Și dacă nu ai un răspuns, nu e panică – e doar semnalul că e timpul să-ți găsești tribul. Sau să-l creezi.

Și dacă simți că tribul tău, deocamdată, e format doar din tine – e perfect. Nu e nimic greșit în a fi singur sau a alege solitudinea. Din contră, poate fi chiar un semn de evoluție sufletească. Cei care aleg să stea cu ei, în introspecție și meditație, probabil au trecut deja prin mesele îmbelșugate și au înțeles că uneori liniștea bate mielul la tavă.

Căci, sincer, goana după fripturi, ouă cât mai roșii și postura de campion la „cea mai ortodoxă masă” poate deveni epuizantă. Ne încordăm să bifăm tradiția, dar uităm să simțim sacralitatea din ea.

Și aici vine partea interesantă: de ce simțim nevoia să fim împreună de sărbători? Răspunsul e atât psihologic, cât și spiritual.

Psihologic, nevoia de apartenență este una de bază. Ne hrănește creierul emoțional. Ne face să simțim că suntem văzuți, validați, incluși. În copilărie, apartenența însemna supraviețuire. În maturitate, înseamnă sănătate mentală.

Spiritual, comunitatea ne aduce mai aproape de esență. Suntem oglinzi unii pentru ceilalți. Ne vedem prin ceilalți, învățăm prin ceilalți, ne regăsim prin ceilalți.

Apropo de ouăle roșii – mai știe cineva de ce le vopsim? Legenda spune că, atunci când Iisus era răstignit, Maica Domnului a pus un coș cu ouă sub cruce. Acestea s-au înroșit de la sângele Mântuitorului, iar de atunci, oul roșu a devenit simbol al sacrificiului, al vieții și al renașterii. Mai mult decât un decor instagramabil, oul roșu e un reminder tăcut al unui act de iubire profundă. Și nu, să nu se înțeleagă greșit – nu înseamnă că nu cred. Cred. Dar nu într-un set de reguli fixe. Cred în energia aceea pură a iubirii care ne înconjoară și este în noi. Împreună, facem parte din Dumnezeu. Într-o formă imperfectă, umană, dar reală. Cred din toți porii în acea energie pură a iubirii care ne înconjoară, care este în noi și din care cu toții facem parte. Nu-i musai să-i spunem Dumnezeu, Buddha, Allah sau Iahve dar dacă o facem, să o facem cu respect. Cu iubire. Cu prezență. Iar eu, una, cred că împreună facem parte din TOT.

Înainte de Iisus, Paștele era Pesah-ul evreiesc: sărbătoarea eliberării din robia Egiptului, o celebrare a libertății și a speranței. Iisus a sărbătorit și El Paștele evreiesc – iar Paștele creștin a apărut apoi ca o reinterpretare: nu o eliberare fizică, ci una spirituală.

În esență, Paștele este despre transformare. Despre ieșirea dintr-o formă veche a sinelui și renașterea într-una nouă.

Fie că ești cu familia, cu prietenii sau doar cu tine – dacă ești în pace, ești acasă.

Cum spunea și Descartes, filosoful care trăia într-o epocă în care rațiunea se bătea în idei cu dogmele:

„Fiind creaturi imperfecte, dar care avem în noi ideea de perfecțiune, această idee nu poate veni decât de la o ființă perfectă – Dumnezeu – deci existența Lui este imprimată în noi.”

Sau, pe înțelesul nostru de azi: dacă putem concepe ceva atât de mare și frumos, înseamnă că suntem conectați la el. Suntem parte din el.

Și să nu uit: cu o bibliotecă plină de cărți de filozofie de la mama, era inevitabil să nu încep să le citesc și eu, nu? :) Că, până la urmă, toate drumurile duc la întrebarea: „Cine sunt eu în raport cu ceilalți și cu universul?” – și ce moment mai bun să reflectăm la asta, dacă nu între două ouă roșii și un cozonac?

Așa că, fie că ai masa plină, fie că ești doar tu cu tine, fie că ai ouă roșii, albastre sau n-ai ouă roșii deloc – sărbătoarea e în tine.

Și dacă simți că vrei să te regăsești, să-ți reunești piesele, tribul sau liniștea – știi unde mă găsești.

Intră pe www.laviniagansari.com, scrie-mi la consilier.gansari@gmail.com sau sună-mă la 0721 991 072.

Fericirea incepe cu tine!