Despre Sfântul Gheorghe, curaj și umbrele sufletului - când balaurul locuiește în noi

Astăzi e Sfântul Gheorghe. Nu știu exact de ce, dar m-am trezit cu imaginea icoanei pe care o aveam în casă când eram mică – Gheorghe, cu armura lui strălucitoare, străpungând balaurul cu sulița. O priveam ore întregi, fascinată. Nu de sfințenie, ci de lupta în sine. De balaur. De confruntare. Mereu m-au atras poveștile cu balauri – și în ele, ceva inexplicabil îmi părea mai viu în fiara aceea decât în eroul care o învingea.

Poate că nu înțelegeam la vremea aceea, dar azi știu: nu era doar fascinație pentru fantastic. Balaurii nu sunt doar personaje din povești. Sunt părți din noi. Umbre. Frici. Răni vechi care cer privire, ascultare și, uneori, îmblânzire.

În fiecare an, pe 23 aprilie, celebrăm un act de curaj care transcende granițele religiei și se insinuează, fără să ne dăm seama, în propriile noastre bătălii interioare. Sfântul Gheorghe, soldatul devenit simbol al luptei împotriva răului, nu este doar o figură istorică sau o legendă glorioasă. Este o metaforă vie pentru un proces profund: confruntarea cu balaurul interior.

Balaurul nu este întotdeauna o creatură din afară

Legenda spune că Gheorghe a salvat o cetate de teroarea unui balaur, dar cei care au trăit cu adevărat în întunericul propriei ființe știu că cei mai redutabili balauri nu vin din afară. Ei se nasc în noi, hrăniți de frici vechi, traume îngropate, rușini moștenite și dorințe neexprimate.

Balaurul cere sacrificii. În realitate, și noi plătim tribut zilnic acelui colț de noi pe care nu vrem să-l privim: acceptăm relații care ne micșorează, muncim până la epuizare ca să nu fim „inutili”, zâmbim politicos când sufletul urlă. Cu alte cuvinte, hrănim balaurul. Îl ținem bine hrănit, ca să nu se dezlănțuie.

Sf. Gheorghe conștiința trezită

În lectură simbolică, Sfântul Gheorghe e o funcție interioară. Partea din noi care spune: ajunge. Cea care alege, în locul fugii, curajul de a sta. De a întreba: „Ce vrei să-mi spui? De ce existi în mine?”

Întâlnirea cu balaurul este spiritualitate, nu magie

Spiritualitatea reală nu este o fugă în lumină. Este o coborâre conștientă în întuneric. Sfântul Gheorghe nu a stat în cetate rugându-se ca balaurul să dispară. A ieșit în câmp deschis. A fost acolo, prezent, vulnerabil. La fel facem și noi când intrăm într-o relație onestă cu sinele, când ne asumăm frica, când ne dăm voie să simțim și să greșim.

Lumea are nevoie de eroi

Da, lumea are nevoie de eroi. De oameni curajoși care se ridică, se uită în ochii balaurului și aleg să-l înțeleagă. Dar mai ales, fiecare dintre noi are nevoie să se simtă propriul erou. Să știe că poate reuși. Chiar și împotriva propriilor frici.

Și dacă nu-l învingem?

Poate nu e despre a-l învinge. Poate că scopul nu este victoria, ci transformarea. Poate că viața nu cere eroi fără frică, ci oameni dispuși să stea cu frica. Să nu mai fugă. Să nu mai nege.

Fiecare avem o zi în calendarul nostru personal în care ne întâlnim cu balaurul. Poate că nu avem cal alb, nici suliță. Dar avem conștiință. Voce. Curaj. Și, uneori, avem un om lângă noi care ne ține mâna cât timp intrăm în peșteră.

Ce facem cu balaurii noștri?

Din punct de vedere psihologic, balaurii noștri nu apar peste noapte. Îi creștem cu grijă, fără să vrem. Fiecare dată când alegem să tăcem, când evităm o confruntare necesară, când ne negăm furia sau tristețea, îi mai dăm o gură de foc. Fiecare compromis care ne înăbușă autenticitatea îl face mai puternic. Și, mai ales, fiecare copil din noi care nu a fost ascultat, văzut, iubit… își proiectează durerea în câte un balaur pe care îl purtăm cu noi și la 40 și chiar și la 60 de ani.

Putem să îi îmblânzim? Uneori, da. Atunci când ne așezăm în terapie și spunem, poate pentru prima oară, „îmi este frică” sau „nu știu cine sunt”, începem procesul. Îmblânzirea nu înseamnă eliminare. Înseamnă integrare. Balaurul nu dispare. Devine un aliat. O amintire vie că am avut curaj. Că ne-am dus în acele locuri în care altădată nu puteam respira.

Dar, la fel de real, este și faptul că mulți oameni aleg să trăiască toată viața cu balaurul în peșteră, zăvorât. Frica de a simți, de a căuta, de a întreba „ce vreau cu adevărat?” e uneori mai mare decât suferința tăcerii. Și e în regulă. Fiecare are ritmul său. Nu toți suntem gata pentru luptă în același timp. Dar toți putem alege, într-o zi, să aprindem o lanternă și să coborâm.

În loc de concluzie

Într-o lume care ne vrea rapizi, perfecți și neînfricați, povestea Sfântului Gheorghe ne amintește că vindecarea este un act de răbdare. Că bătălia cea mai importantă este, de cele mai multe ori, invizibilă. Și că nu suntem singuri în luptă – chiar dacă, uneori, așa pare.